Friday 14 November 2014

Votul universal/egal şi Populismul Revoluţionar – 2.0








Recap: În România, votul universal şi egal (N.B.: pentru bărbaţi) a fost introdus de Constituţia din 1923. Şi, de-o pildă, la alegerile din 1937, partidul „Totul pentru Ţară” a obţinut „numai” 15,58% din sufragii --  ceea ce a condus imediat la instaurarea dictaturii regale. Votul universal şi egal propriu-zis a fost instaurat, normal, de către comunişti – şi  astfel (cf. Constituţia din 1948) toţi „oamenii muncii” din ţara noastră urmau să-şi „aleagă” reprezentaţii  în Marea Adunare Naţională („organul suprem al puterii de stat” etc). Constituţia din 1965 reactualizează sintagma „oamenii muncii” şi o înlocuieşte cu poporul” (definit ca „deţinator suveran al puterii” etc); popor care alege ( prin vot universal, egal, direct și secret) “organele” – i.e. Marea Adunare Naţională şi Consiliile Populare.

Poporul românesc, aşa cum (de bine dar mai ales de rău) arăta el pâna la 1948, a mai trebuit să traverseze şi un sever proces de aculturaţie de natură popular/socialist/comunistă, proces care a durat, formal vorbind, mai bine de patruzeci de ani. Informal vorbind, acest proces continuă până în zilele noastre – însoţit fiind şi de un neîncetat fenomen de pauperizare în massă. În consecinţă, un electorat majoritar sărac şi sărăcit, asistat, aservit economic, progresiv dezamagit, anomic şi confuzionat etc. avea (cu o singură şi aproape inexplicabilă excepţie) să-şi aleagă numai leader-i populişti/paternalişti şi neaparat „masculi Alfa”.  Anume: pe Iliescu, pe Băsescu şi (peste două zile) pe Ponta.   

„Dreapta” românească pură şi dură a trăit mereu cu ideea că Băsescu a fost ales de două ori preşedinte în calitate de „politician de dreapta” – ceea ce este nu numai fals, ci reprezintă de-a dreptul semnul unei autoiluzionari vecină cu o ignoranţă dezarmantă în termeni de politică reală. Electoratul (majoritar) care l-a votat pe Băsescu a votat un „mascul Alfa” (prin comparatie cu Năstase şi Geoană, normal), un bărbat de stat perceput a fi puternic şi popular (citeşte populist în expresie), socotit a fi în stare să apere şi să protejeze „poporul” în faţa unor grupuri de „stăpani” şi „exploatatori” mai mult sau mai puţin locali, naţionali sau transnaţionali. Numai că, odată cu trecerea timpului, electoratul (majoritar) a constatat că, în ciuda susţinutei „lupte împotriva corupţiei”, Băsescu n-a reuşit să apere „poporul” împotriva abuzurilor şi rapturilor întreprinse de baronii/potentaţii locali sau naţionali (din toate partidele politice dar şi din afara lor) – multe dosare penale,  procese, arestări şi condamnări însă puţini, foarte puţini bani recuperaţi de fisc şi redistribuiţi întru bunăstarea populară. Voturile de la referendum şi de la alegerile locale şi generale din 2012 au arătat cu mare claritate că rezultatele luptei împotriva marii corupţii au fost percepute ca un eşec de către electoratul majoritar, electorat care (iată!) şi-a ”găsit” un nou „mascul Alfa” şi care (sub presiunea continuă a crizei economice) s-a repliat în spatele binecunoscutelor redute: ale subzistenţei, ale falsei supuşenii tradiţionale şi ale unei atitudini de milogeală (mai mult sau mai puţin demnă, mai mult sau mai puţin agresivă – în funcţie de zestrea genetică şi de educaţie) ...

Încă din 2011, Ponta şi PSD au pornit o ofensivă (mai întâi mediatică) împotriva politicii de austeritate financiară (de sorginte “neoliberală”), pe care înca o promova o Comisie Europeană dominată de „populari”, politică aplicată sârguincios în România guvernul de coaliţie condus de Boc (şi, bineînţeles, de Băsescu).    
Ponta (împreună cu PSD şi ulterior USL) s-a inspirat din gândirea stângii anti-neoliberale (din occident), din protestele „we are the 99%” şi/sau „occupy” etc. Totodată, Ponta & Co au „recuperat”, rearticulat, adaptat sincretic elemente mai vechi de imagologie locală (de inspiraţie naţional-communistă, dată fiind o remanentă nostalgie pentru „binefacerile” ceauşismului) dar şi elemente ceva mai noi de practica politică antioccidentală (inspirate de Chavez, Lulla, Orban, Erdoğan sau Putin) şi au construit imaginea TV* (apoi realitatea) unor politici vădit i-liberale, populist-paternaliste, antidemocratice şi autoritare.  

Aşadar, în rândurile electoratului majoritar, Ponta a ajuns sa fie perceput drept „masculul Alfa”, „părintele poporului”,  
şi „Ocrotitorul”:
Românilor (creştini, neapărat ortodocşi), din ţară şi din Rep. Moldova;
Familiei;
Mamelor cu mai mulţi copii (i.e. cu precadere al mamelor rrome);
Pensionarilor de orice fel;
- Salariaţilor bugetari ;
- Datornicilor (printre care şi cei cu credite NINJA);
- Pauperilor de orice fel (incluiv intelectuali);
- Puşcariaşilor ( de la marii corupţi până la interlopii şi şuţii rromi);
- Etc.

Pentru cei de mai sus Ponta & Co au întreprins (şi au promis că vor întreprinde – sic!) urmatoarele:

„S-a reîntregit, s-a restituit, s-a reeşalonat” (salariu/pensie/datorie la fisc sau bancă),
„Se vor da, se vor aloca, se vor distribui” (ajutoare/sporuri/fonduri),
„Se va majora, se va indexa” (salariul/alocaţia/pensia)
„Se va graţia”...


De asemenea, Ponta este Protectorul:
- Guvernului,
- BOR,
- Armatei,
- Poliţiei,
- Serviciilor secrete,
- Regiilor autonome, Agenţiilor, Autorităţilor, Comisiilor, Oficiilor (guvernamentale), „deconcentratelor” etc.
- Parlamentarilor, primarilor (cu firmele lor şi ale rudelor lor, clientelei lor, cu şi fara de partid – numai să depindă de contractele cu statul, autoritaţile locale şi de cele din fonduri europene),
- ONG-urilor (care vizează fînanţare din fonduri guvernamentale şi UE),
- Abonaţilor la stipendii,
- Etc.


În rest, Ponta & Co nu par interesaţi nici de „românii productivi” şi nici de vreun plan concret de dezvoltare durabilă a patriei.  


     *
 *      *

Un snapshot cu România de astăzi arată o țară aflată într-un echilibru macroeconomic fragil: inflație scăzută, deficite bugetare mici, relativă stabilitate a monedei naționale. Pe de altă parte, reintrarea în recesiune tehnică din 2014 (cu toată exotica „sucire” de ultimă ora a INS**), rata mare a șomajului, prăbuşirea FDI, contracția dramatică a investițiilor publice și private. După aproape șase ani de criză, economia românească este încă departe viteza de decolare și, prin urmare, rămane captivă dinamicii pieței sale principale, UE (Germania, în special) și se află expusă  unei situații geopolitice mult deteriorate în regiunea esteuropeană. În atare context, avertismentele recente ale FMI ar trebui să fie luate în serios cu atât mai mult mai mult cu cât încă nu știm cum va arata bugetul pe anul viitor şi nici cât de mare va fi deficitul de refinanțare. În orice caz, prin extrapolarea tendințelor înregistrate de cheltuielile sociale în curs, este rezonabil să plasăm valoarea deficitului de freinanțare, pentru anul viitor, undeva între 3 și 5 miliarde de euro – miliarde care ar urma să fie obținute fie de la FMI, fie de pe piețele libere. Extinderea acordului cu FMI (cu toate tinichelele adiacente atașate de coadă) nu va constitui altceva decât pur și simplu o decizie politică, care ar putea rezulta după negocieri dificile şi neplăcute –  în atmosfera actuală greu respirabila, dominant populistă şi naționalistă – a lui "știm noi mai bine ce avem de făcut".

Bineînțeles, Comisia Europeana estimează deja o reducere a creșterii economice a României în 2015; de asemenea este de așteptat ca, în a doua jumatate a anului, importul să crească mai repede decat exportul. 
Așadar: care sunt provocările principale la care trebui sa facă față economia Românească? După  „surprinzătoarea” reintrare a țării în recesiune tehnică în 2014, cam toată lumea recalibrează în jos estimările de creștere pentru anul viitor. Unii cred ca că o prognoză mai realistă pentru anul 2015 ar trebui să fie limitată la o creștere maximă de 2% din PIB. O lipsă cronică de investiții în infrastructură (drumuri, energie și comunicații, dar, de asemenea, în educație, sănătate publică și mediu) erodează în mod drastic competitivitatea țării. În al doilea rând, România va trebui să se confrunte, în continuare, cu marea problemă a unui sector public nerestructurat şi ineficient. Peste toate acestea, cea mai mare provocare a devenit noua realitate geopolitică de la frontiera noastră de est  – provocare care va obliga România la adoptarea unor decizii dificile cu privire la cheltuielile militare, angajamentele NATO și la capacitatea de a contînua să atragă investitii străine de calitate şi pe termen lung într-o țară care, realmente, are o nevoie disperată de aşa ceva. Însă, „din fericire”, electoratul majoritar nu poate (nu are cum) obiectiva şi imagina o abordare atât de complexă... 

     *
 *      * 

Acuma eu nu ştiu (iar chiar de aş şti tot n-aş putea sa fiu sigur) dacă „dreapta” Românească va rămâne la nivelul (intelectualiceşte aseptic) al mantrelor din Ludwig von Mises sau dacă „forțele democratice” (i.e. pro-occidentale) de la noi vor continua să cânte marşuri despre independența justitiei, despre devastatoarea luptă împotriva corupției, Roşia Montană şi (în genere) despre libertate, valori, principii, precum şi despre alte cele jocuri de umbre pe pereții peşterii. Dar cam atât, pe moment***.   

PS: Să nu omitem a nota că în toată istoria sa (atât de scurtă dar atât de sprințar candidă) , România nu a avut vreun şef de stat care sa fi fost procuror şi avocat... practicant. 




_________________

*) You gotta’ keep in mind that „the Sun  always shines on TV”...
**) ... La TV, deci: unde, în ultima zi de campanie, Ponta a reusit atât să raporteze o robustă creştere economică, cât şi să aneantizeze „dezinformarea” în legatură cu recesiunea tehnică...
***) Gosh, you need to learn how to address issues by using the lowest possible discoursive level – with „langue de bois“ as a must...  

Thursday 30 October 2014

Peisaj cu „erou” eliberator – radical, antisistem, neo-anarhist, neo-marxist, neo-totalitar etc...





     Nu puţini sunt aceia cărora li se pare greu explicabil succesul politic (popular) de care se bucură un personaj care „minte cum respiră”, care nu resimte nicio responsabilitate în acţiunea politică, în afară de necesitatea de a obţine şi menţine sprijinul maselor pauperizate/lumpenizate/aculturate şi al clientelei politice/economice (dependente de bugetul de stat şi de fondurile UE).

     Mulţi cred că personajul respectiv apelează doar la termeni imagologici atunci când îşi fixează drept scop politic „dărâmarea lui Băsescu şi a regimului său”. Numai că prin această sintagmă personajul (”eroul”) nostru nu se referă doar la Băsescu şi la „oamenii săi”, ci se referă (literalmente) la sistemul liberal-democratic de tip occidental, încă neconsolidat suficient în ţara noastră.

     Mulţi cred că personajul nostru este doar un tânăr demagog arogant, un aventurier într-ale politicii, un „prizonier al baronilor locali” însă temerea noastră este că personajul („eroul” la care ne referim) nu numai că crede sincer în reformarea pe cale „radical-neorevoluţionară” a sistemului liberal-capitalist (aşa cum îl ştim) dar mai este şi sprijinit în materializarea planurile sale de către un grup bine articulat şi „iniţiat” (fie în totalitatea întreprinderii, fie doar în anumite detalii)...   

     Calea „neorevoluţionară” poate avea următoarele etape:

-          Câştigarea alegerilor prezidenţiale cu ajutorul votului popular al masselor asistate, mobilizate (şi) de către potentaţii locali („baronii locali”, plus afaceriştii cuasi-dependenţi de contractele cu statul);
-          Eliminarea (mai mult sau mai puţin treptată) a „baronilor locali” incomozi şi care refuză să se supună necondiţionat noii Puteri;
-          Agregarea unui nou sistem de Putere „revoluţionar”-autoritarist (la nivel politic, economic, judiciar) – un sistem de Putere de inspiraţie cumva postmodernist-neomedievală, care ar urma să conserve atât o oarecare deschidere şi/sau un spaţiu de manevră către Uniunea Europeană şi NATO, cât şi (de pildă) către Rusia şi China.    



Elemente (posibile) de acţiune ale noului sistem de Putere „revoluţionar”-autoritarist:

-          Distanţarea faţă de exigenţele şi constrângerile Statului democratic – Materializarea unei alternative reale la politica dominantă care în ultimă instanţă constă în sistemul capitalist global şi în reprezentatul său: Statul democratic („the rule of law Sate”).

-          Politică fără partide (sau cu partide extrem slabe, reduse la stadiul de irelevanţă). Ceea ce înseamnă că noua Putere nu doreşte să se angajeze într-o formă de organizare care să fie pe de-a-ntregul articulată Statului democratic. Partidele (atât în formă „insurecţională”, cât şi în forma electorală în curs) sunt considerate prea dependente şi prea subordonate Statului şi puterii sale de normare a vieţii politice şi economice.

-          De aceea noua Putere politică (i.e. ca formă organizată) ar urma să se sustragă autorităţii Statului (în sens juridic). A se sustrage de la, a pune în paranteze legile într-o situaţie dată (dar fără suspendarea/abolirea propriu-zisă a „statului de drept”) creează un spaţiu de independenţă şi autonomie faţă de domnia legii într-un context dat... (În ultimii doi ani şi jumătate am putut observa la noua Putere un număr de astfel de exerciţii de sustragere de la domnia legii dar şi exemple în care unor indivizi, grupuri, instituţii le-au fost retrase, suspendate – temporar sau nu –  drepturi la care erau îndreptăţiţi/îndreptăţite prin lege).

-          Asigurarea şi menţinerea unei “discipline populare (într-un cadru, pe cât posibil, nemilitarizat) prin:

  1. 1.      Întreţinerea în rândurile masselor sărace, asistate şi aculturate a sentimentului că Puterea le acordă înţelegere, grijă şi protecţie permanentă;
  2. 2.      Întreţinerea în rândurile masselor sărace, asistate şi aculturate a sentimentului că Puterea apără demnitatea şi integritatea individuală/naţională împotriva “sistemului capitalist-neoliberal” (reprezentat de marile puteri, imperii, corporaţii transnaţionale, “cozile lor de topor” din ţară etc);
  3. 3.      Diminuarea şi anihilarea acţiunilor ONG-urilor democratice (în primul rând prin intermediul accesului la fondurile UE);
  4. 4.      Articularea unui conglomerat mediatic sofisticat – canale, mesaje, tehnici de comunicare (repetare obsesivă, demagogie / stimularea orgoliului gregar, omisiune, deviere, sincretism/eclectism al expresiei valorilor de orice fel, dezinformare, minciună, refuzul dialogului, împiedicarea şi distrugera dezbaterii etc) – toate cu scopul degajării şi impunerii unui weltanschauung totalizator şi totalitar, care genereze, în societate,  o stare de supunere dar şi de confuzie, descurajare, renunţare (în grupurile considerate “ostile”);    


     Nota bene: Noul Sistem de Putere „revoluţionar”-autoritarist (cu un pronunţat „specific naţional”) poate fi înţeles mai bine dacă se operează o analiză intersectată (culturală, filozofică, politică, economică) a unor modele politice radicale/revoluţionare recente (de pildă de tipul celor descrise de către Alain Badiou), precum şi a aşa-numitului „model eurasiatic” sau a unor modele de putere deja puse în practică în spaţiul Americii de Sud.   



     Concluzie: Contracararea coerentă şi eficientă a acestui nou sistem de Putere „revoluţionar”-autoritarist (pe cale de a se instaura pe deplin) nu poate fi întreprinsă în situaţia în care forţele democratice româneşti (de „centru-dreapta” dar nu numai) sunt în mod dramatic fragmentate şi nu reuşesc să coaguleze viziuni şi strategii asupra acţiunii politice care să fie puse în operă în contextul nemijlocit al „crizei democraţiei liberale”, post 2008...  



... Still waiting for Paris...




LASZLO WILLINGER -- Ingrid Bergman MGM 1940

Original (uncensored) Ayn Rand's daydreamin'...



WILLIAM WALLING -- Carole Lombard, Paramount, 1938 

A Portrayal of the Artist as a (relatively) Young Man




Edvard Munch -- Self-Portrait, 1907, photo 18.8x18 cm 

Postscript to Mioritza





Chao Meng-fu, cca 1300

Departing for the long-planned journey...






George Cruikshank -  Almanack Illustration, London 1836