Votul universal/egal şi Populismul Revoluţionar – 2.0

Recap: În România, votul universal şi egal (N.B.: pentru bărbaţi) a fost introdus de Constituţia din 1923. Şi, de-o pildă, la alegerile din 1937, partidul „Totul pentru Ţară” a obţinut „numai” 15,58% din sufragii --  ceea ce a condus imediat la instaurarea dictaturii regale. Votul universal şi egal propriu-zis a fost instaurat, normal, de către comunişti – şi  astfel (cf. Constituţia din 1948) toţi „oamenii muncii” din ţara noastră urmau să-şi „aleagă” reprezentaţii  în Marea Adunare Naţională („organul suprem al puterii de stat” etc). Constituţia din 1965 reactualizează sintagma „oamenii muncii” şi o înlocuieşte cu „poporul” (definit ca „deţinator suveran al puterii” etc); popor care alege ( prin vot universal, egal, direct și secret) “organele” – i.e. Marea Adunare Naţională şi Consiliile Populare.

Poporul românesc, aşa cum (de bine dar mai ales de rău) arăta el pâna la 1948, a mai trebuit să traverseze şi un sever proces de aculturaţie de natură popular/socialist/comunistă, proces care a durat, formal vorbind, mai bine de patruzeci de ani. Informal vorbind, acest proces continuă până în zilele noastre – însoţit fiind şi de un neîncetat fenomen de pauperizare în massă. În consecinţă, un electorat majoritar sărac şi sărăcit, asistat, aservit economic, progresiv dezamagit, anomic şi confuzionat etc. avea (cu o singură şi aproape inexplicabilă excepţie) să-şi aleagă numai leader-i populişti/paternalişti şi neaparat „masculi Alfa”.  Anume: pe Iliescu, pe Băsescu şi (peste două zile) pe Ponta.   

„Dreapta” românească pură şi dură a trăit mereu cu ideea că Băsescu a fost ales de două ori preşedinte în calitate de „politician de dreapta” – ceea ce este nu numai fals, ci reprezintă de-a dreptul semnul unei autoiluzionari vecină cu o ignoranţă dezarmantă în termeni de politică reală. Electoratul (majoritar) care l-a votat pe Băsescu a votat un „mascul Alfa” (prin comparatie cu Năstase şi Geoană, normal), un bărbat de stat perceput a fi puternic şi popular (citeşte populist în expresie), socotit a fi în stare să apere şi să protejeze „poporul” în faţa unor grupuri de „stăpani” şi „exploatatori” mai mult sau mai puţin locali, naţionali sau transnaţionali. Numai că, odată cu trecerea timpului, electoratul (majoritar) a constatat că, în ciuda susţinutei „lupte împotriva corupţiei”, Băsescu n-a reuşit să apere „poporul” împotriva abuzurilor şi rapturilor întreprinse de baronii/potentaţii locali sau naţionali (din toate partidele politice dar şi din afara lor) – multe dosare penale,  procese, arestări şi condamnări însă puţini, foarte puţini bani recuperaţi de fisc şi redistribuiţi întru bunăstarea populară. Voturile de la referendum şi de la alegerile locale şi generale din 2012 au arătat cu mare claritate că rezultatele luptei împotriva marii corupţii au fost percepute ca un eşec de către electoratul majoritar, electorat care (iată!) şi-a ”găsit” un nou „mascul Alfa” şi care (sub presiunea continuă a crizei economice) s-a repliat în spatele binecunoscutelor redute: ale subzistenţei, ale falsei supuşenii tradiţionale şi ale unei atitudini de milogeală (mai mult sau mai puţin demnă, mai mult sau mai puţin agresivă – în funcţie de zestrea genetică şi de educaţie) ...

Încă din 2011, Ponta şi PSD au pornit o ofensivă (mai întâi mediatică) împotriva politicii de austeritate financiară (de sorginte “neoliberală”), pe care înca o promova o Comisie Europeană dominată de „populari”, politică aplicată sârguincios în România guvernul de coaliţie condus de Boc (şi, bineînţeles, de Băsescu).    

Ponta (împreună cu PSD şi ulterior USL) s-a inspirat din gândirea stângii anti-neoliberale (din occident), din protestele „we are the 99%” şi/sau „occupy” etc. Totodată, Ponta & Co au „recuperat”, rearticulat, adaptat sincretic elemente mai vechi de imagologie locală (de inspiraţie naţional-communistă, dată fiind o remanentă nostalgie pentru „binefacerile” ceauşismului) dar şi elemente ceva mai noi de practica politică antioccidentală (inspirate de Chavez, Lulla, Orban, Erdoğan sau Putin) şi au construit imaginea TV* (apoi realitatea) unor politici vădit i-liberale, populist-paternaliste, antidemocratice şi autoritare.  

Aşadar, în rândurile electoratului majoritar, Ponta a ajuns sa fie perceput drept „masculul Alfa”, „părintele poporului”,  

şi „Ocrotitorul”:

- Românilor (creştini, neapărat ortodocşi), din ţară şi din Rep. Moldova;

- Familiei;

- Mamelor cu mai mulţi copii (i.e. cu precadere al mamelor rrome);

- Pensionarilor de orice fel;

- Salariaţilor bugetari ;

- Datornicilor (printre care şi cei cu credite NINJA);

- Pauperilor de orice fel (incluiv intelectuali);

- Puşcariaşilor ( de la marii corupţi până la interlopii şi şuţii rromi);

- Etc.

Pentru cei de mai sus Ponta & Co au întreprins (şi au promis că vor întreprinde – sic!) urmatoarele:

„S-a reîntregit, s-a restituit, s-a reeşalonat” (salariu/pensie/datorie la fisc sau bancă),

„Se vor da, se vor aloca, se vor distribui” (ajutoare/sporuri/fonduri),

„Se va majora, se va indexa” (salariul/alocaţia/pensia)

„Se va graţia”...

De asemenea, Ponta este Protectorul:

- Guvernului,

- BOR,

- Armatei,

- Poliţiei,

- Serviciilor secrete,

- Regiilor autonome, Agenţiilor, Autorităţilor, Comisiilor, Oficiilor (guvernamentale), „deconcentratelor” etc.

- Parlamentarilor, primarilor (cu firmele lor şi ale rudelor lor, clientelei lor, cu şi fara de partid – numai să depindă de contractele cu statul, autoritaţile locale şi de cele din fonduri europene),

- ONG-urilor (care vizează fînanţare din fonduri guvernamentale şi UE),

- Abonaţilor la stipendii,

- Etc.

În rest, Ponta & Co nu par interesaţi nici de „românii productivi” şi nici de vreun plan concret de dezvoltare durabilă a patriei.  

     *

 *      *

Un snapshot cu România de astăzi arată o țară aflată într-un echilibru macroeconomic fragil: inflație scăzută, deficite bugetare mici, relativă stabilitate a monedei naționale. Pe de altă parte, reintrarea în recesiune tehnică din 2014 (cu toată exotica „sucire” de ultimă ora a INS**), rata mare a șomajului, prăbuşirea FDI, contracția dramatică a investițiilor publice și private. După aproape șase ani de criză, economia românească este încă departe viteza de decolare și, prin urmare, rămane captivă dinamicii pieței sale principale, UE (Germania, în special) și se află expusă  unei situații geopolitice mult deteriorate în regiunea esteuropeană. În atare context, avertismentele recente ale FMI ar trebui să fie luate în serios cu atât mai mult mai mult cu cât încă nu știm cum va arata bugetul pe anul viitor şi nici cât de mare va fi deficitul de refinanțare. În orice caz, prin extrapolarea tendințelor înregistrate de cheltuielile sociale în curs, este rezonabil să plasăm valoarea deficitului de freinanțare, pentru anul viitor, undeva între 3 și 5 miliarde de euro – miliarde care ar urma să fie obținute fie de la FMI, fie de pe piețele libere. Extinderea acordului cu FMI (cu toate tinichelele adiacente atașate de coadă) nu va constitui altceva decât pur și simplu o decizie politică, care ar putea rezulta după negocieri dificile şi neplăcute –  în atmosfera actuală greu respirabila, dominant populistă şi naționalistă – a lui "știm noi mai bine ce avem de făcut".

Bineînțeles, Comisia Europeana estimează deja o reducere a creșterii economice a României în 2015; de asemenea este de așteptat ca, în a doua jumatate a anului, importul să crească mai repede decat exportul. 

Așadar: care sunt provocările principale la care trebui sa facă față economia Românească? După  „surprinzătoarea” reintrare a țării în recesiune tehnică în 2014, cam toată lumea recalibrează în jos estimările de creștere pentru anul viitor. Unii cred ca că o prognoză mai realistă pentru anul 2015 ar trebui să fie limitată la o creștere maximă de 2% din PIB. O lipsă cronică de investiții în infrastructură (drumuri, energie și comunicații, dar, de asemenea, în educație, sănătate publică și mediu) erodează în mod drastic competitivitatea țării. În al doilea rând, România va trebui să se confrunte, în continuare, cu marea problemă a unui sector public nerestructurat şi ineficient. Peste toate acestea, cea mai mare provocare a devenit noua realitate geopolitică de la frontiera noastră de est  – provocare care va obliga România la adoptarea unor decizii dificile cu privire la cheltuielile militare, angajamentele NATO și la capacitatea de a contînua să atragă investitii străine de calitate şi pe termen lung într-o țară care, realmente, are o nevoie disperată de aşa ceva. Însă, „din fericire”, electoratul majoritar nu poate (nu are cum) obiectiva şi imagina o abordare atât de complexă... 

     *

 *      * 

Acuma eu nu ştiu (iar chiar de aş şti tot n-aş putea sa fiu sigur) dacă „dreapta” Românească va rămâne la nivelul (intelectualiceşte aseptic) al mantrelor din Ludwig von Mises sau dacă „forțele democratice” (i.e. pro-occidentale) de la noi vor continua să cânte marşuri despre independența justitiei, despre devastatoarea luptă împotriva corupției, Roşia Montană şi (în genere) despre libertate, valori, principii, precum şi despre alte cele jocuri de umbre pe pereții peşterii. Dar cam atât, pe moment***.   

PS: Să nu omitem a nota că în toată istoria sa (atât de scurtă dar atât de sprințar candidă) , România nu a avut vreun şef de stat care sa fi fost procuror şi avocat... practicant. 

_________________

*) You gotta’ keep in mind that „the Sun  always shines on TV”...

**) ... La TV, deci: unde, în ultima zi de campanie, Ponta a reusit atât să raporteze o robustă creştere economică, cât şi să aneantizeze „dezinformarea” în legatură cu recesiunea tehnică...

***) Gosh, you need to learn how to address issues by using the lowest possible discoursive level – with „langue de bois“ as a must...